pamantul e rotund

Regent's Park

2011-04-29T12:07:00.000-07:00

(Martie 2011)

Tate Modern

2011-04-28T11:55:00.000-07:00

(Aprilie 2011)

Oxford - Galerie Foto

2011-04-27T11:28:00.000-07:00

(Aprilie 2011)

Stonehenge - Galerie Foto

2011-04-26T10:51:00.000-07:00

(Aprilie 2011)

Windsor - Galerie Foto

2011-04-25T11:15:00.001-07:00

(Aprilie 2011)

Muzeul de Istorie Naturală

2011-01-14T16:00:00.000-08:00

Este (în afară de Madame Tussaud) singurul muzeu în care am stat la coadă. În mare măsură aglomeraţia se datora unei expoziţii de fluturi (vii) deschise în perioada aceea într-o anexă a muzeului.

După toate aparenţele era extrem de populară printre copii (după intrarea în muzeu se forma încă o coadă -pentru intrarea la expoziţie - şi, aici, majoritatea celor care aşteptau era compusă din copii. Coada pentru expoziţie era mult prea mare şi nu am mai intrat aşa că nu am de unde să ştiu dacă merita văzută sau era interesantă doar pentru copii; în general, cred că un muzeu de istorie naturală este mai interesant pentru copii decât este pentru adulţi.

Secţiune într-un sequoia care, atunci când a fost doborâat avea o vechime de 1300 de ani. Marcajele indică evenimente din istorie cărora arborele le-a fost contemporan.

O scară pe care urci către centrul Pământului.

Aici încercam să arăt Islanda (chiar dacă din unghiul în care este făcută fotografia nu se vede lucrul ăsta) pe o hartă a zonelor cu activitate vulcanică.

Scheletul unui lenes urias (vechi de aproximativ 5300 de ani)

Minerale

Creepy Creatures

(aprilie 2010)

Arbanassi

2011-01-12T12:00:00.000-08:00

Satul se află la aproximativ 5 minute de Veliko Tarnovo.
În secolul al XV-lea (aşezarea exista încă din perioada celui de-al doilea Ţarat Bulgar) aici s-au aşezat numeroşi comercianţi proveniţi din sudul Peninsulei Balcanice, în special de origine albaneză (chiar numele satului fiind derivat din numele turcesc al acestora)
Bunăstarea locuitorilor, relaţiile comerciale pe care aceştia le aveau cu Ţările Române, Ungaria, Italia sau Rusia dar şi cu ţări precum Persia şi India, au făcut ca localitatea să fie extrem de prosperă.

Veliko Tarnovo vazut din Arbanassi

Casa lui Konstantsaliev este cea mai mare dintre casele din secolul XVII care s-au păstrat în Arbanassi.
O alta casa care ar fi meritat vizitata e cea a familiei domnitorului Constantin Brancoveanu (noi am ratat-o); un numar insemnat de boieri de la nord de Dunare aveau case aici in secolul XVII.

Porţile şi uşile tradiţionale, din lemn masiv, sunt nituite (pentru a le spori rezistenţa)

Biserica Рождество Христово

Intr-o mehana. Ca peste tot in Bulgaria preturile sunt cu mult mai mici decat la noi.

A doua mehana in care am intrat

In Arbanassi...

(mai 2010)

Romania - Uruguay 39 - 12

2010-12-02T06:05:00.000-08:00

Veliko Tarnovo

2010-05-27T14:00:00.000-07:00

În mini-vacanta de Rusalii am fost la Veliko Târnovo.

Oraşul a fost capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar(1185-1393); în aceasta perioada era unul dintre cele mai mari si mai cosmopolite orase europene. În 1393, dupa un asediu de trei luni, oraşul (si, odată cu el, întreaga Bulgarie) este cucerit de turci.
În timpul ocupatiei otomane a fost locul de pornire a doua revolte antiotomane, apoi un important centru al renasterii bulgare.
În 1878, între prevederile Tratatului de la Berlin a figurat si crearea Principatului Bulgariei între Dunare si muntii Stara Planina, cu capitala la Tarnovo.

În perioada medievala, orasul a purtat numele de Tarnovgrad, iar în timpul ocupatiei otomane si apoi, dupa eliberare, pâna în 1965, a fost numit Tarnovo. În 1965 a fost redenumit Veliko Tarnovo (Marele Tarnovo) în amintirea gloriei de odinioară.

Astăzi oraşul are aproape 80 de mii de locuitori; este capitala regiunii cu acelaşi nume si un important centru universitar, găzduind cea mai mare universitate din afara Sofiei şi o academie militara.

În hotelul în care am stat turiştii români erau majoritari. În general, în Veliko Târnovo turiştii români par a avea o pondere semnificativă. La postul local de televiziune, am văzut cursul de schimb pentru cinci valute între care era şi leul.

Ne-am cazat la Hotel Studio; 3 stele, condiţii foarte bune la un preţ decent. Micul dejun nu a fost prea bogat dar în rest nu avem de ce sa ne plângem.
L-am ales si pentru că speram să vedem spectacolul de sunet şi lumină, iar de pe terasa hotelului se poate vedea în condiţii excelente (din păcate spectacolul a avut loc luni seară).

Hotel Studio

Tsarevets vazuta de pe terasa hotelului

Oraşul vechi ocupa trei dealuri : Tarevet, Trapezita si Sveta Gora. Reşedinţa ţarilor si patriarhatul bulgar se aflau pe dealul Tsarevets.

Catedrala patriarhală este o reconstituire a clădirii medievale. Picturile din interior au o tematică religioasă sau istorică (fără a fi vorba în vreun fel de arta bisericescă propriu-zisa).

Într-unul dintre turnuri funcţioneaza un lift cu care am urcat pâna în cel mai înalt punct al cetatii.

Ca amenajare seamănă destul de mult cu Râsnov; în incinta cetaţii am găsit, printre altele, câteva standuri cu suveniruri, o terasă şi un mic teatru de papuşi (era vorba despre o legendă legată de Tsarevets, dar, deşi era (şi) în româna, nu am înţeles prea multe).

În Centru

Maica Bulgaria - o piaţă în mijlocul căreia este aşezat un monument dedicat soldaţilor din Veliko Tarnovo căzuţi la datorie.

Marno Pole

Catedrala, construita în 1844 de Kolyu Ficheto, considerat cel mai important arhitect din perioada renasterii bulgare.

Muzeul Renaşterii Bulgare, este găzduit de cladirea primăriei din ultimii ani de ocupaţie otomană. Muzeul ocupa cele 3 nivele ale clădirii, la subsol fiind expuse în general icoane din secolele XVII si XIX şi câteva imagini si decoraţiuni ale clădirilor vechi din Veliko Tarnovo, Arbanassi şi alte localităţi din împrejurimi.
La parter am vazut cărţi tipărite în a doua jumătate a secolului XIX (unele chiar mai vechi - cea mai veche era, daca nu ma înşel, tipărită pe la 1833), dar şi cărţi scrise de mâna în secolul XVIII. Tot aici sunt expuse câteva obiecte (arme, obiecte de mobilier, chiar şi tăbliţe şcolare din aceiaşi perioadă).
În sala de la etaj (astăzi reamenajată) s-au ţinut şedintele primei Adunări Constituante Bulgare. Prima constituţie a Bulgariei (Constituţia de la Tarnovo) a fost votata aici pe 16(28) Aprilie 1879 şi a rămas, amendată de câteva ori, în vigoare pâna în 1947.

Coborând dinspre muzee am ajuns pe Strada Gurko. Strada conservă foarte bine clădirile din secolele XVIII si XIX (specifice renaşterii naţionale bulgare). Este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Veliko Tarnovo.

Biserica Sf. Constantin si Elena

Casa lui Sarafkin (1861), considerată o capodoperă arhitectonică din perioada renaşterii naţionale bulgare, are la stradă două nivele iar pe partea dinspre Yantra cinci. În interior este amenajat un muzeu de artă populară.

Samovodska Charshia era, acum 2 secole, principala zonă comercială a oraşului, cu magazine diverse, hanuri şi ateliere. Întreaga zonă este astăzi foarte bine restaurată.

Casa cu maimuţă, aflată pe strada principală, aproape de Samovodska Charsia, a fost construită în 1848 pentru un comerciant local de catre Kolyu Ficheto. Între cele doua ferestre de deasupra magazinului arhitectul a aşezat talismanul casei, un omuleţ cocoşat, cu mâinile aşezate pe genunchi. Pentru ca trecătorii vedeau o maimuţă, numele casei a ajuns, în timp, casa cu maimuţă

(mai 2010)

Victoria and Albert Museum

2010-05-18T04:00:00.000-07:00

Dintre toate muzeele pe care le-am văzut în Londra, Victoria and Albert mi-a plăcut cel mai mult. Este (conform wikipedia) cel mai mare muzeu de artă decorativă şi design din lume, găzduind permanent 4,5 milioane exponate (acoperind 5000 de ani de istorie a artei) în 145 galerii. Mi s-a părut o combinaţie foarte reuşita între un muzeu de istorie şi unul de artă.

Sincer, nu îmi propusesem sa îl vizitez; de fapt, ca sa fiu sincer până la capăt, nici nu auzisem de el înainte de plecare. Mi-a sărit în ochi fiind peste drum de Natural History Museum.

Pentru că eram singur şi voiam o poză din muzeu...:D

Spitalfields Silks & Taking Tea
Mereu am crezut că până în perioada interbelică evoluţia stilului vestimentar a fost extrem de lentă, cu modificări infime de la o generaţie la alta. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în Londra, s-a extins producţia locală de ţesături din mătase, odată cu venirea aici a hughenoţilor (după 1685). Un lucru foarte interesant pe care l-am aflat este că de la începutul secolului al XVIII-lea, colecţiile vestimentare se modificau de la un an la altul, cu modele apărute într-un număr redus de exemplare.

Spitalfields este zona (pe atunci situată în afara Londrei) în care s-au aşezat imigranţii pentru a evita legislaţia împovărătoare a city-ului.

Un alt produs de import din aceeaşi perioadă a fost servirea ceaiului. Ca şi în cazul ţesăturilor din mătase, obiectele de mobilier şi vesela implicate în servirea ceaiului au fost iniţial importuri din China sau copii ale acestora. În scurt timp, însă, s-a dezvoltat, un design englezesc.

Una dintre cele mai importante galerii este cea de artă islamică.

Galeria Nehru de artă indiană

În paralel cu deschiderea galeriei (Noiembrie 1990), in India s-a constituit o fundaţie care să sprijine expunerea, studierea si conservarea moştenirii culturale si artei indiene. Victoria & Albert deţine peste 45000 obiecte, "acoperind" o perioadă de peste 2000 de ani.

Evoluţia designului in secolul XX. Chiar dacă pare o temă în care e loc pentru toata gusturile şi opiniile, istoria designului, asa cum este prezentată la Victoria & Albert Museum, pare a fi o lungă serie de dispute legate, în special, de raportul între designul artistic si producţia de masă.


Istoria designului se confundă, inevitabil, cu istoria "civilă" a secolului XX.	Se găsesc aici lucruri cu mult mai interesante despre secolul trecut decât două razboaie mondiale sau războiul rece.

Evul Mediu si Renaşterea




	Într-o sală destinată istoriei artei religioase, ferestrele erau acoperite cu vitralii - ilustrând evoluţia acestora de-a lungul secolelor. Muzeul a colecţionat vitralii înca de la înfiintare (1852); cele mai vechi vitralii din colectia muzeului datează din prima parte a secolului al XII-lea.

(aprilie 2010)

Trafalgar Square şi National Gallery

2010-05-16T12:00:00.000-07:00

Trafalgar Square este una dintre cele mai cunoscute pieţe din Marea Britanie (dacă nu cea mai cunoscută). Numele i-a fost dat în amintirea victoriei flotei engleze în bătălia de la Trafalgar(1805).

Am ajuns în Trafalgar Square de doua ori - prima data(într-o seară) pentru piaţa propriu-zisa; aşa am aflat că National Gallery se închide suficient de târziu şi aveam timp sa îl vedem după munca. A doua oara am fost, evident, pentru National Gallery.

Intrarea la National Gallery este (aproape normal pentru Londra) gratuită. Îmi place justificarea pe care o dau pe site-ul oficial. Într-o traducere aproximativă,
"Aceste tablouri aparţin publicului şi intrarea pentru a le vedea este liberă".

Muzeul merită vizitat, chiar şi de către un neiubitor de arta.
Raphael, Titian, Botticelli, Rubens, Rembrandt, van Gogh, Michelangelo, cam toate numele pe care le auzeam pe vremuri la Teleenciclopedia ;), se regăsesc aici.

In centru se afla Coloana lui Nelson, incadrata de patru lei.

(aprilie 2010)

Teatru de păpuşi - Prinţesa Crizantemă

2010-05-13T12:00:00.000-07:00

Şi sâmbăta trecută am fost la teatru de păpuşi (Prinţesa Crizantemă). Cum Theodorei îi place foarte mult (sâmbătă au fost două spectacole iar noi am ajuns chiar când se termina primul dintre ele iar până la începerea celui de-al doilea Theodora s-a jucat pe scenă cu marionetele, ceea ce, evident, nu avea cum să nu-i placă), probabil vom merge de fiecare dată când vom fi în Bucureşti în weekend.

Greenwich

2010-05-07T12:01:00.000-07:00

Pe lângă observatorul regal (de care auzisem la orele de geografie), la Greenwich mai sunt de văzut Muzeul Maritim, Queen's House, fostul Colegiu Naval şi parcul ce înconjoară observatorul, toate înscrise în patrimoniul UNESCO (Simbolizând strădaniile artistice şi ştiinţifice engleze în secolele 17 şi 18).

Ghidul pe care îl aveam (de la RAO; altfel unul excelent) acoperea doar zona centrală a Londrei, lăsând Greenwich în afară aşa că nu prea ştiam mare lucru (citisem, înainte de plecare, câte ceva pe net). În multe intersecţii din Greenwich erau, însă, indicatoare către obiectivele turistice (nu cred că am mai văzut vreodată o asemenea densitate de indicatoare turistice), aşa că nu a fost deloc greu să mă orientez.

National Maritime Museum

Este cel mai mare muzeu maritim din lume; destul de interesant (probabil mi s-ar fi părut şi mai interesant în copilărie după ce citisem poveştile despre piraţi).
Sunt expuse doua şalupe (sper că nu greşesc termenul - oricum nu sunt tocmai ceea ce s-ar numi astăzi o şslupă, având vâsle), aparţinând unor regi britanici, foarte multe instrumente; există inclusiv un simulator de punte de comanda (pentru vizitatori).

Cel mai important dintre exponate este, probabil, haina pe care Nelson a purtat-o la Trafalgar (bătălie din care flota pe care o comanda, deşi inferioară numeric, a ieşit invingătoare - pare a fi fost specialitatea lui Nelson să iasa învingator în situaţii imposibile; Nelson moare, însă, în timpul bătăliei).

Queen's House

Surprinzător de austeră pentru o reşedinţă regală (Greenwich, dar nu Queen's House, a fost chiar loc de naştere pentru câţiva suverani britanici). Adăposteşte o galerie de pictură (inclusiv câteva tablouri pe care mi le aminteam din manualele de istorie).

Observatorul Regal

Observatorul a fost construit în 1675, primul astronom regal fiind John Flamsteed, urmat de Edmond Halley.
În prezent clădirea găzduieşte o colecţie de instrumente maritime şi astronomice, observatorul propriu-zis fiind mutat în afara Londrei.

Galerie Foto

(aprilie 2010)

Greenwich - Galerie Foto

2010-05-07T12:00:00.000-07:00

Pe drum

În momentul construirii observatorului, Greenwich era o localitate în afara Londrei. Între timp a fost înghiţit de metropolă, acum fiind situat chiar destul de central.
Până la Greenwich am mers cu metroul uşor - fără conductor; doar un închizător de uşi care se ocupa şi de controlul biletelor(a fost singura dată când mi s-a cerut biletul).

National Maritime Museum

Galerie Foto - Greenwich

în Avion

2010-05-05T12:00:00.000-07:00

Pe Heathrow, aşteptând, după 5 zile "de vulcan" să decolăm.
Ultimul banc pe care l-am auzit: cică nu ar fi fost niciun vulcan - a făcut Chuck Norris un grătar:D.

Mi-e friiicăăă de norul de cenuşăăă. Mi-e friiicăăăăă...

Gata, ăsta a fost Canalul Mânecii. Încă un pic şi suntem acasăăă...

Măcar nu suntem singuri... Că doar nu e aici ca să filmeye cum ne prăbuşim!

Asta e Dunărea. Trebuie să fie Dunărea. Da, e Dunăreaaaa.

(aprilie 2010)

1-2 Mai

2010-05-04T12:00:00.000-07:00

Sâmbătă dimineaţă am fost la teatru de păpuşi - la Clubul Ţăranului (trupa de teatru se numeşte Paiaţa); în fiecare sâmbătă au loc spectacole de la 10:30 şi de la 12:00. Am fost acolo pe la 10 pentru a prinde locuri(se putea face şi rezervare telefonică dar nu aflasem încă). Sâmbătă am fost "Fata babei şi fata moşneagului", săptămâna viitoare va fi "Prinţesa Crizantemă".

După spectacol am fi vrut sa intrăm la Muzeul Ţăranului Român dar de data asta a fost închis. În schimb în curtea muzeului era găzduit un Târg de pe Valea Izei. Costume populare, ceva muzică, dansuri, mâncare tradiţionala.

Pentru că tot eram în zonă, am fost şi la "De la sublim la ridicol. 70 de ani de reclamă în România", la Institutul Cultural Român (deschisă între 29 Aprilie şi 20 Mai). Cuprinde reproduceri ale unor reclame româneşti. Pe o latură a sălii, sunt copii ale reclamelor din perioada interbelică - fiţe burgheze povestind şi ele despre strălucirea Micului Paris iar pe latura opusă din perioada comunistă - grosolănii proletcultiste în mare parte, dar drăguţe în felul lor.
Mă aşteptam la ceva mai multe exponate - probabil că, dacă nu eram în apropiere, nu ar fi meritat drumul;

Duminică am fost pe Valea Doftanei.
Drumul până acolo nu este în cea mai bună stare dar am văzut altele mult mai proaste - nu are rost să mă vait.
Chiar dacă am făcut 2 ore până acolo a meritat - în apropiere de Bucureşti e deja greu (dacă nu imposibil, mai ales de 1/2 mai) să mai găseşti un loc în aer liber unde să ai parte de un pic de... aer.
Nu sunt tocmai un amator de grătare dar pentru o scurtă ieşire în afara oraşului chiar este un loc potrivit.

(mai 2010)

London Eye

2010-04-30T16:01:00.000-07:00

Am reuşit să îmi înving frica de înălţime şi să urc în London Eye; cu o înălţime de 135 metri a fost pentru câţiva ani cea mai înaltă roată din lume - acum este a treia şi încă este cea mai înaltă din Europa.
Deşi este cu mult mai înaltă decât Wiener Riesenrad (64.75 metri), sau decât cea din Herăstrău mi s-a părut mult mai stabilă şi "zborul" mult mai plăcut.

În drumul de la casa de bilete spre roată se trece printr-un cinematograf 4D; filmuleţul mi-a plăcut - e primul film 4D la care am intrat, deci nu am cu ce să îl compar;

(aprilie 2010)

Turnul Londrei

2010-04-29T16:01:00.000-07:00

La fiecare jumătate de oră începe un nou tur ghidat de un yeoman, gata să spună istoria turnului - ridicat de cuceritorii normanzi pentru a se proteja împotriva populaţiei engleze (încă) ostile şi transformat, în timp, în reşedinţă regală, apoi în loc de detenţie de lux şi loc de execuţie şi rămas azi doar loc de păstrare a bijuteriilor coroanei britanice.

Cea mai sângeroasa dintre povestiri îl are ca personaj principal pe un individ, în descrierea yeoman-ului, călău cu jumătate de normă, măcelar cu jumătate de normă şi beţiv cu normă întreagă, care a reuşit în timpul unei execuţii să îmbine cele trei meserii şi să lovească de 5 ori cu toporul pentru ca apoi să scoată cuţitul de la brâu pentru a reuşi să separe capul de trunchi.

Câteva glume la adresa americanilor din public "Dacă aţi fi vrut să vă plătiţi taxele, asta putea fi istoria voastră".

A venit vremea pentru gluma cu ash/cash, foarte la modă în perioada asta...
Islandezii le-au făcut banii pierduţi (ăsta chiar e motiv de dispută între britanici si islandezi) iar ei le-au cerut cash dar islandezii nu au înţeles mesajul şi au trimis doar ash.

În turn sunt păstrate bijuteriile coroanei; nu se puteau face poze în interior iar garda e pe bune...

Legenda spune că atunci când corbii care se adăpostesc în Turnul Londrei vor pleca, regatul se va prăbuşi. Şi se pare ca toată lumea ia în serios legenda - yeomanii tăindu-le vârfurile aripilor...

Nu, nu sufăr de strabism doar că mi-a fost lene să mai cer cuiva să îmi facă poze şi mi-am făcut singur... (nu e aşa trist pe cât pare :D)

(aprilie 2010)

British Museum

2010-04-27T17:01:00.000-07:00

Fără îndoială este cel mai cunoscut muzeu din Londra; iar dimensiunile sunt pe măsura renumelui. Şi, dincolo de valoarea şi numărul exponatelor, mai are o mare calitate - e absolut gratis (de altfel cele mai multe muzee în Londra au intrarea libera - şi, cu toate acestea, arată impecabil).

(aprilie 2010)

Madam Tussaud

2010-04-27T16:01:00.000-07:00

La 25.5 lire biletul, a fost un pic prea scump...

Pe de altă parte, pe lângă sălile obişnuite (Sports Zone, Music Megastars, etc - cele care apar mereu în fotografii), au mai fost şi două zone (în care nu erau permise aparatele foto) mult mai dinamice decât restul muzeului - Spirit of London în care nişte maşinuţe imitând taxiurile londoneze te poartă printr-o istorie de.. ceară a Londrei şi Scream unde tot felul de pesonaje, reale de data asta, răsăreau din unghere întunecate (un pic cam kitch dar de efect).

La final concluzia a fost că daca nu intram aş fi spus că... mai bine intram.

Nu ştiu dacă din punctul ăsta am mai aşteptat chiar 45 de minute, dar sigur a mai trecut destul timp pana am ajuns la intrare.
Şi oricum, se pare ca a fost o zi "bună", uneori nu se poate intra decât cu rezervare.

Partea bună a fost că, până la intrarea propriu-zisă, coada trecea printre exponate.

(aprilie 2010)

Mărunţiş (V)

2010-03-11T00:30:00.000-08:00

In weekend am fost la cumpărături pentru 8 Martie. În Cora, ne-am adus aminte că ni se stricase uscătorul de păr (un Matusalem al categoriei electrice/electrocasnice; peste 15 ani - cât înseamnă asta în ani electrocasnici?); opţiuni diverse, extra feature-uri mai mult sau mai puţin utile.

Nu gama largă este însă remarcabilă. Pentru a cumpăra un produs a trebuit să trecem pe la trei operatori (fiecare cu coada personală). Primul îţi cerea numele şi-l tasta, al doilea scotea la imprimantă factura cu numele introdus de primul, iar al treilea încasa banii corespunzători facturii emise de al doilea.

De obicei când vine vorba de disponibilizări şi reduceri salariale, angajaţii de la privat se vaită că până acum criza a stat doar pe umerii lor. Totuşi nişte umeri foarte laţi, nu-i aşa?

Valahia Moravă

2010-03-01T09:01:00.000-08:00

Sincer, până să ne trimită Petra câteva pliante promoţionale despre estul Moraviei, nu cred că auzisem de existenţa unei regiuni numite Valahia (Valašsko în cehă) în centrul Europei.

Este o regiune montană, la limita estică a Carpaţilor, în apropierea graniţei dintre Cehia şi Slovacia. Numele regiunii se trage de la ciobanii români ce au migrat de-a lungul Carpaţilor până aici între secolele 14 şi 17. Astăzi nu se mai păstrează decât puţine cuvinte de origine română care să individualizeze dialectul local. Regiunea este însă bine conturată din punct de vedere etnografic - pe lângă păstrarea pentru mult timp a ocupaţiei originale, muzica tradiţională şi dansurile păstrează o puternică influenţă românească (e doar părerea etnografilor - nu e un aspect în care să fiu în stare să mă pronunţ), s-au conservat costumele populare (aici aş spune că mi se pare un pic forţată concluzia, ţinând cont de varietatea costumelor populare de la noi - şi, atât cât am putut să îmi dau seama, nici Moravia nu e tocmai omogenă din punctul ăsta de vedere). De asemenea (aici asemănarea e cât se poate de evidentă) casele tradiţionale seamană perfect cu cele din zona montană de la noi.

Prăjiturile tradiţionale se numesc colaci(nu seamănă cu colacii de la noi - aduc, ca aspect, mai degraba a pizza, dar, evident, nu semănă şi la gust) dar termenul e destul de răspândit în estul Europei, nefiind ceva specific românesc.

Muzeul satului din Rožnov pod Radhoštěm arată de ce în alte părţi se poate face turism de calitate chiar şi atunci când nu există la îndemână un obiectiv foarte cunoscut, iar românii stau cu mâinile în sân, mirându-ne că nu vin turiştii.

Muzeul seamănă foarte bine cu cel din Sibiu sau Bucuresti; este însă mult mai întins, imitând foarte bine izolarea locuinţelor într-un sat de munte tradiţional.

Diferenţa între muzeul din Rožnov şi cele de la noi este că acolo muzeul este "viu", cu demonstraţii la fiecare dintre morile acţionate de forţa apei (o parte destinate... morăritului, altele prelucrarii lemnului sau fierului), cu bătrâne îmbrăcate în costume tradiţionale valahe, croşetând pe câte un scaun în casele tradiţionale, foarte bucuroase să dea explicaţii despre ustensilele expuse sau despre costumul pe care îl purtau), cu un carusel de la 1907, în care copii se puteau da precum acum o sută de ani.

O glumă foarte reuşită a dus la naşterea în 1997 a Regatului Valah. Există inclusiv paşapoarte (am primit şi noi) şi indicativ auto (am văzut "valahi" având lipite pe maşini abţipilduri VS). Despre lovitura de stat (sau revoluţie?) ce a avut loc în regatul imaginar au apărut articole inclusiv în The Independent.

Galerie Foto

(iulie 2008)

Valahia Moravă - Galerie Foto

2010-03-01T09:00:00.000-08:00

Roata învârtită de apă acţionează un fierăstrau. Mecanismul era foarte eficient - era incredibilă viteza cu care fierăstrăul înainta în lemn. Sistemul avea inclusiv un mecanism de decuplare.

Nu făceau mare caz de autenticitate - fierarul (aici luase o pauză) poartă blugi; mergea poate mai bine un costum tradiţional.

Moara de vânt. În prag aştepta morarul, cel mai volubil dintre toţi meşterii din satul-muzeu. Cred că putea să vorbească ore întregi despre mecanismele morii fără să se plictisească; din păcate, nu în engleză.

Costum tradiţional valah. Din câte am înţeles varianta aceasta era cea pentru zilele de sărbătoare.

Au făcut eforturi pentru ca muzeul să arate cât mai autentic. Am văzut destul de multe animale (cai, viţei, păsări domestice).

Existau chiar şi o biserică (funcţională) şi un mic cimitir.

Caruselul, vechi de 100 de ani, este foarte bine conservat.

Ca peste tot "afară", existau locuri de joacă şi în perimetrul muzeului (unul chiar mare) şi la terasa la care am mâncat după aceea .

Galerie Foto - Valahia Moravă

Nei Pori (IV)

2010-02-27T01:01:00.000-08:00

< III

Cănd eram hotărâţi să ne întoarcem, altă surpriză. A doua bandă a drumului ce unea cele două puncte de control fusese blocată de câteva TIR-uri, aşteptănd, cuminţi controlul vamal. Să îi pun pe şoferi să se care de acolo? Slabe şanse de reuşită.

Înainte nu puteam merge, din cauza compatrioţilor, înapoi nu puteam da din cauza TIR-urilor.

Până la urmă (nevoia te învaţă) m-am dus, pe jos, până dincolo de bazinul cu soluţie anti-gripă-aviară, aproape de punctul de control şi am găsit un poliţist de frontieră grec căruia să îi cer ajutorul.

Aici ar fi de menţionat diferenţa izbitoare între I-bulgar-police şi omologul său la fel de balcanic dar dintr-o ţară integrată de câteva decenii în Uniunea Europeană. Locul hipopotamului găfâind extenuat de mai devreme îl luase o gorilă ce bătea bine spre 2 metri, purtând o uniformă ca scoasă din cutie; un pachet de muşchi de care stătea agătat un automat; automat pe care îşi ţinea ambele mâini de parcă era gata să deschidă focul, numai el ştia împotriva cui.

Se plimba plictisit, etalând, parcă un strop din aroganţa poliţistului american din filmele cu mexicani, fără a părea să fie preocupat de ceva - nici măcar canicula nu cred că îl afecta. Un alt lucru pe care nu am cum să nu-l remarc este tactul de-a dreptul surprinzător pentru un Robocap uitat între punctele de control să păzească o groapă cu nu ştiu ce şampon dezinfectant.

După ce a ascultat destul de absent istorisirea mea - eu gesticulam panicat, povestind despre poliţistul bulgar şi tot ce a urmat; ca şi cum îi era complet indiferent(îi era?), şi doar aştepta să mă opresc, ca să nu îşi irosească energia întrerupându-mă, la prima pauză pe care am făcut-o pentru a trage o gură de aer m-a întrebat mecanic, la fel de absent, unde sunt maşinile.

Am plecat ţanţoş cu poliţistul grec cu automatul pe umăr în urma mea. Le-am zâmbit arogant românilor din capul coloanei (Na! Acu' să văd cine se mai pune cu mine; cu mine şi cu noul meu prieten) gata să urc în maşină şi să plonjez în bazinul cu dezinfectant. Preocupat brusc de situaţie poliţistul mă întreabă care e problema (da, chiar fusese absent). Eu repet povestea - poliţist bulgar, coadă, copii, dezinfectant.

Imi răspunde calm dar hotărât Nu pot face asta. Cum? Păi eu de ce l-oi fi chemat? Pentru că putea!

E o tactică pe care am aplicat-o cu destul succes în faţa funcţionarilor publici obtuzi, în astfel de situaţii (fără ieşire):

Am repetat, povestea - de data asta pe un ton puţin mirat, cât să pară că bănuiesc că nu m-a înţeles. De data asta nu a mai aşteptat să termin. În timp ce eu îi spuneam ultima parte a poveştii le-a făcut semn romănilor să treacă pentru ca imediat după aceea să ne zică noua să intrăm în coloană.

Şi aşa am reuşit să ajungem la punctul de control.
Spuneam că trebuie, totuşi, sa remarc tactul de care a dat dovadă gorila, reuşind să ne bage în coloană fără să şifoneze în vreun fel orgoliul bravilor români cu nervii dilataţi de caniculă.

(august 2006)

< III

Viena

2010-02-27T00:01:00.000-08:00

După ce toţi colegii de bancă de la muncă au vizitat Viena - o dată, de două ori, de zece ori; pe fugă, de la înălţimea scaunului de autocar sau, dimpotrivă, luînd oraşul, pe îndelete, la pas; pentru un concert AC/DC sau pentru a bifa fiecare obiectiv din Top 10 dacă nu 20 iar povestirile lor, intinse pe mai multe zile descriau oraşul în cele mai convingătoare nuanţe, era greu să mă gândesc la altă destinaţie pentru vara asta. şi chiar dacă a fost vorba de mai degrabă de un fel de efect de turmă, nu mă pot plânge de alegerea făcută.

Ne-am cazat la Wilhelmshof - 4 stele; mai ieftin decât ne imaginam; Camera era mare şi foarte curată; baia spaţioasă şi ea. Nu ezitau să îşi etaleze spiritul eco - minibarul, de exemplu, era utilat doar la cerere; cabina de duş era mai auster dotată cu consumabile decât în orice hotel sau pensiune de 3 sau mai multe stele în care ne-am cazat până acum. Micul dejun era inclus în preţ. Aici nu s-au zgârcit deloc, nici în privinţa diversităţii şi nici în cea a calităţii. Hotelul este situat la 4-5 minute de Prater, şi, alături de reviewurile foarte bune (singurele comentarii negative erau legate de dimensiunile reduse ale
liftului - aducea, într-adevăr, mai degrabă cu liftul unei machete), apropierea de Prater a fost motivul pentru alegerea hotelului. În Prater ne aşteptat să mergem zilnic aşa că era normal să căutăm cazare cât mai aproape.

În plus, hotelul se află la aproximativ 100 metri de Leopoldstadt, unde se întâlnesc liniile de metrou U1 şi U2 - chiar nu voiam să mă complic să merg în Viena cu maşina.

Am fost la Schoenbrunn, pe Mariahilfer Strasse, de două ori în Prater, în Stadtpark, în Innere Stadt (Stephansdom , Kunsthistorisches Museum şi - doar - o aripă a palatului Hofburg - bijuteriile coroanei). A, şi în drumul spre casa (care până la urmă a devenit drumul spre Cehia) am fost câteva ore :(( în Parndorf.
E puţin pentru un oraş cu o aşa densitate de obiective turistice dar chiar nu ne propusesem să câştigăm titlul de turistul anului;)

Galerie Foto

(iulie 2009)

Viena - Galerie Foto

2010-02-27T00:00:00.000-08:00

Mariahilfer

Dacă m-aş apuca să vorbesc despre shopping aş putea fi în cel mai bun caz amuzant. Aşa că mai bine mă mulţumesc să vorbesc despre ce ştiu. Mai precis, despre locurile de joacă.

Trec peste densitatea lor (cum ar fi să găsim unul măricel undeva chiar lângă Lipscani? - presupun că ăsta ar fi echivalentul dâmboviţean...), şi peste starea excelentă (peste tot pe unde am fost arătau de parcă tocmai fuseseră date în folosinţă - să zicem că la ei copii sunt mai fraieri şi nu au aflat la ce sunt bune leagănele?)

Ce mi s-a părut genial - şi atât de simplu (sau nu?) este faptul că locul odiosului nisip (ideal doar pentru nevoile câinilor), ce se ridică precum ceaţa deasupra parcurilor de la noi sau al covoarelor de cauciuc(pe cât de practice pe atât de... artificiale) a fost luat de scoarţă de copac. Da, tot parcul era acoperit de scoarţă de brad. Nu numai că scoarţa nu ajunge în ochi şi plămâni, dar miroase cum nu se poate mai bine. Şi noi am nimerit exact cand o schimbau...

Hotel Wilhelmshof

Galerie Foto - Viena

Nei Pori (III)

2010-01-17T12:05:00.000-08:00

II < > IV

Deşi vara era pe sfârşite temperaturile erau încă foarte ridicate, iar aşteptarea cu atât mai lungă.

Cănd credeam că vom înnopta acolo, între vămi, într-o coadă fără început şi fără sfărşit, a venit (s-a rostogolit ar fi mai potrivit) spre noi un poliţist (după toate aparenţele ) bulgar. Cu centura atârnând spre genunchi si burta atârnănd peste centură; cu un chipiul pe sub care sudoarea curgea-n cascadă, lăsat a lehamite pe ceafa groasă (în cazul lui chiar nu era un clişeu). Purta cea mai obosită uniformă pe care am văzut-o vreodată - nu era nici gri, nici albastră, era un amestec de vopsea, de colb şi soare. Torturat de căldură (chiar şi pentru noi, în maşini, cu aerul condiţionat dat la maxim aşteptarea interminabilă în soarele amiezei era un chin) şi de kilogramele în exces, si-a încovoiat spatele până a ajuns la nivelul nostru. În cea mai aproximativă engleză cu putinţa ne-a explicat că, fiind cu copii, putem să mergem în faţă. Am încercat să aflăm unde în faţă. El ştia una şi bună, să mergem; şi arăta spre punctul de control din cealaltă vamă. Deşi nu ne inspira deloc încredere, până la urmă am pornit.

Am depăşit căteva zeci de maşini păna la bazinul de dezinfectare (da, era pe vremea aviarei). Cum nu se punea problema să ocolim bazinul, singura soluţie era să ne băgăm în faţă. Evident, după ore de stat la coadă nimeni nu era dispus să ne lase - nici eu nu aş fi reacţionat altfel, dacă aş fi fost în locul lor.

Am încercat să le explic că nu îmi place nici mie să mă bag în faţă, că poliţist bulgar, că noi cu copii. Nimic! Nu ştiu dacă are vreo importanţă dar în capul cozii erau câteva maşini doar cu români - e posibil ca anii de aşteptat la cozi să stea la originea reacţiei lor prompte; din nou, nu îi pot acuza, nu aş fi dat nici eu dovadă de mai multă inţelegere.

Am vrut să ne întoarcem, dar unde? Nu reţinusem nici măcar cel mai puţin important amănunt despre vecinii de coloană atunci când am urmat indicaţile poliţistului bulgar; şi chiar dacă am fi făcut-o, cine ar fi fost dispus să ne facă loc - coada era la fel de mare pentru toţi. Într-un final ne-am decis să ne întoarcem - măcar aşa aveam o sansă - să dăm de I bulgar police.

(august 2006)

II < > IV

Nei Pori (II)

2010-01-16T12:04:00.000-08:00

I < > III

Până la graniţa cu Grecia, nu au mai fost decăt două şpăgi date poliţiştilor bulgari (am traversat Bulgaria cu trei maşini, în coloană; numai noi nu am avut onoarea de a negocia şpaga cu bravii poliţişti bulgari - foarte buni negociatori, altfel). Cu siguranţă pot spune că legendele despre poliţiştii bulgari ieşiţi din boscheţi nu sunt tocmai legende.
A mai fost o coloana de maşini în care am pierdut vreo oră din cauza unui accident pe centura Sofiei - abia anul ăsta şi asta abia pe drumul de întoarcere am aflat cea mai rapidă variantă de ocolire a Sofiei trece prin Sofia;) ; dar venind din România ar fi cumva de prost gust să mă plâng eu de drumurile bulgarilor.

I bulgar police. You go.
În vama dintre bulgari şi greci, în partea bulgară, a fost relativ ok.(mai puţin fiţele unei poliţiste nemulţumită că nu am oprit maşina în dreptul unui indicator). M-a pus să dau în spate de câteva ori, asta în condiţiile în care în spatele meu erau cel puţin 10 maşini.
Am stat mult, inclusiv, în vama bulgară, culmea, din cauza grecilor. Pentru că în vama grecească coada ţinea până dincolo de vama bulgărescă.
La greci, ca şi azi erau două puncte de control - unul E.U. şi altul pentru restu' lumii. Evident noi ne încadram la restul lumii. Şi evident acolo erau şi bulgarii, albanezii(daca o fi fost vreunul) şi cam toată fosta Yugoslavie (din ăştia chiar am văzut). Dacă anul ăsta, când am trecut prin aceeaşi vamă, a fost doar un control de rutină, cu patru ani în urmă, pentru multe maşini controalele chiar erau amănunţite. Şi chiar dacă nu erai controlat, tot trebuia să aştepţi până ce erau controlaţi cei din faţă.

(august 2006)

I < > III

Nei Pori (I)

2010-01-10T09:47:00.000-08:00

> II

O atenţie pentru mine.
Era prima noastră ieşire din ţară şi chiar dacă mai era un an până când România şi Bulgaria aveau să treacă la braţ pragul U.E. iar poveştile despre vameşii de la ambele picioare ale podului nu mai erau de mult folclor, devenind subiecte de emisiuni TV, întrebarea vameşului bulgar a sunat atât de anapoda incât nu am fost în stare nici măcar să pricep ce mi se cere.
În timp ce lua din mâna mea paşapoartele şi le deschidea unul câte unul, m-a întrebat cât se poate de relaxat: "O atenţie pentru mine?". A pus întrebarea pe cel mai natural ton cu putinţă, de parcă s-ar fi referit la paşapoarte sau m-ar fi întrebat care ne era destinaţia.
Pe deasupra, nu m-a întrebat nici pe bulgartătă, nici în engleză; nu a fost nici măcar franceză (ambele ţări sunt membre ale clubului ăluia exclusivist, din care mai fac parte şi Rwanda, Haiti sau Gabon) şi nici rusă (cu siguranţă făceam amândoi parte din alt club, al celor care au învăţat limba rusă în şcoală); m-a întrebat pe cea mai românească limbă cu putinţă.

Era prima dată când mi se cerea şpagă "pe faţă", şi nu oricum, în română, deşi eram (aproape) în Bulgaria. Pe deasupra nu dormisem decât vreo trei ore. Toate astea m-au dus într-o stare de viţel-la-poarta-nouă (să nu zic bou-de-a-binelea). Am întrebat fără să încerc măcar să îmi maschez nelămurirea "Poftim?". El a repetat cât se poate de calm... "O atenţie pentru mine?". Atunci am priceput şi eu; dar parcă voiam sa fiu sigur "O ce?" Pentru a treia oară vameşul bulgar mi-a pus aceeaşi întrebare. Calm, doar un pic mirat că are în faţă pe cineva căruia trebuie să îi tot repete ceva atât de simplu.
În fine, nefiind în U.E. nici noi nici ei, alternativa la "O mică atenţie" ar fi fost un control vamal ca la carte. Daca eram singur în maşină poate... Ah, nici atunci - aveam la noi mai multe pachete de ţigări decât ar fi fost legal.

L-am întrebat dacă 5 euro (sau 10?) ajung şi a spus că da. Îmi dau seama cât de stupid este să întrebi dacă şpaga pe care urmează să o dai ajunge, dar de atât am fost în stare...

(august 2006)

> II

Mărunţiş (IV)

2010-01-06T09:08:00.001-08:00

Duminică am făcut un an de când m-am lăsat de fumat. Nu vă feriţi, felicitările sunt bine venite...
Gluma pe care am auzit-o cel mai des săptămâna asta a fost "Şi cum sărbătoreşti, cu o ţigară?"

Nu mă întrebaţi de ce. Din curiozitate.
Am căutat pe amazon.com blog şi blogging (39,112/8,192 rezultate).Peste 8000 de carti doar despre cum sa scrii un blog?! Aproape 40000 despre bloguri (sau, în unele cazuri, conţinând chiar bloguri).

Nu putea lipsi "... for dummies", dar nu oricum. Daca "Blogging For Dummies" nu satisface setea de informaţie a bloggerului, colecţia plusează cu "Google Blogger For Dummies" / "WordPress For Dummies.
Ar mai fi "The Rough Guide to Blogging" sau "Blogging for Fame and Fortune" - for Fame and Fortune?!
A, şi un titlu mai de bun simţ: "No One Cares What You Had for Lunch: 100 Ideas for Your Blog".

Intersecţia nu e acasă

2010-01-02T23:48:00.000-08:00

Aseară, în intersecţie la Dimitrov (la 20 de ani de la revoluţie încă nu ştiu cu exactitate cum îi zice acum).
Doi aurolaci încercau să spele parbrize. Au fost refuzaţi de vrea 2-3 ori - maşini destul de scumpe; nu puteau risca să spele cu japca. Am avut impresia că vin spre noi şi stăteam mai atent decât un atlet în bloc-starturi, pregătit să claxonez cu o mână şi să pornesc ştergătoarele cu cealaltă;
Pe noi însă ne-au ignorat complet. Găsiseră victimele sigure - în dreapta noastră într-o maşină deloc de fitze erau două tipe - spălătorii de parbrize erau stăpâni pe situaţie. Nu a contat nici că porniseră ştergătoarele, nici că au claxonat; zoaiele începuseră să se scurgă pe parbriz. Culmea, tipa de la volan nu a fost impresionată şi a dat vreo 30 cm. cu spatele (atât căt îi permitea coloana). Nici asta nu i-a descurajat, îşi vedeau de treabă; zoaiele erau pe tot parbrizul.
De nicăieri au apărut doi poliţişti comunitari şi tot incidentul a luat sfârşit. Pentru prima dată, spălătorii nu au mai fost stăpânii intersecţiei. Şi cred că, tot pentru prima dată am văzut comunitari făcând ceva.

Conacul Archia

2009-12-30T02:01:00.000-08:00

Ne-am cazat la Archia în vara asta, în drum spre Bratislava. Am făcut rezervare de acasă; altfel, foarte probabil, nu am fi avut cum sa dăm de pensiune - este situată la 5-10 minute cu maşina către nicăieri, sau cel puţin aşa mi s-a parut mie... Există în oraş câteva reclame dar cred ca nici măcar ele nu m-ar fi convins să mă aventurez până acolo.
De fapt cam aşa s-ar justifica si preţul - oricum ai lua-o - mic al unei camere.

Theodora adormise foarte târziu "de prânz", cred că undeva aproape de Făgăraş şi când am ajuns la Archia nu a vrut, întâi să se trezească, apoi să coboare din maşina. Sosirea unei maşini din care nu a coborât nimeni minute bune a stârnit curiozitatea/suspiciunea personalului - îi vedeam prin luneta maşinii - întrebători, neştiind, bănuiesc, dacă să mai stea acolo, în prag sau să plece.
Până la urmă proprietara pensiunii a fost cea care a convins-o pe Theodora să revină la sentimente mai bune :); inevitabil răbdarea de care a dat dovada avea sa întîrească părerea foarte bună despre conacul Archia.

Încă o dată, pensiunea e de 5 stele, şi, foarte probabil, le merită pe toate. Evident, nu am stat cu legea în braţe când am scris asta, nici măcar nu ştiu cu mare precizie care sunt criteriile de acordare a stelelor, dar e cert ca pensiunea este deasupra tuturor pensiunilor de 3 sau 4 stele în care am fost până acum. Camera era aproape cât apartamentul nostru, baia (foarte bine echipată) cât sufrageria noastră. Personalul este extrem de amabil - în general la noi personalul din domeniu nu a învăţat încă să zâmbească la comandă, formal şi fară motiv.
Din punctul asta de vedere, la Archia nu am avut nimic de comentat.

Cina a fost destul de scumpă (e totuşi o pensiune de 5 stele) dar foarte bună, iar micul dejun OK.

Pensiunea dispune de un domeniu "cât vezi cu ochii", cu un centru de echitaţie şi o zonă de relaxare, cu piscine gonflabile, şezlonguri şi o trambulină (aici eu unul aş fi pus şi un leagăn sau un tobogan dar oricum şi aşa e mai mult decât în alte părţi).

În final, aş recomanda oricui pensiunea, în primul rând pentru raportul preţ/calitate excelent; oricui este dispus sa străbată distanţa între Deva si Archia.

Galerie Foto

(iulie 2009)

Conacul Archia - Galerie Foto

2009-12-30T02:00:00.000-08:00

Galerie Foto - Conacul Archia

Mărunţiş (III)

2009-12-27T12:56:00.000-08:00

O întrebare în ultimul număr din Dilema Veche: "Ştie cineva unde s-a ascuns încălzirea globală?"

Ştiu eu unde - la Predeal, în ajunul Crăciunului am rămas doar în tricou. Ştiu că sunt sedentar şi mersul pe jos, mai ales prin zăpadă m-a obosit mai mult decât ar fi fost normal, dar chiar şi aşa...

Asta ca să mă bag şi eu în seamă - sunt convins că iarna asta nimeni nu se mai întreabă unde este încălzirea globală.

Schönbrunn

2009-12-26T02:01:00.000-08:00

Vizitarea, cu precădere, a obiectivelor turistice ce se regăsesc şi în lista UNESCO ar putea părea fie o formă subtilă de snobism (sunt prea cult pentru destinaţiile comerciale) fie o expresie a comodităţii (oricând este mai simplu să urmezi un reţetar decât să improvizezi).
Până acum, însă, nu am auzit pe nimeni să se plângă de alegerea făcută atunci când (ştiu că e un clişeu mucegăit dar mi-e lene sa îl evit) a mers pe mâna UNESCO şi până la proba contrarie am de gând ca în fiecare loc în care merg să caut înainte de toate situri din "patrimoniul mondial". Spun asta pentru că în mulţimea de obiective turistice (şi mai puţin turistice) din Viena, m-am gândit, la un moment dat, să las la o parte Palatul Schönbrunn (aflat atât de departe de majoritatea celorlalte muzee).

Schönbrunn a fost construit de Leopold I, care îşi propusese să ridice un palat care să întreacă în grandoare Versailles-ul, prelungind, astfel, în plan arhitectonic conflictul cu vărul său Ludovic al XIV. În timp a cunoscut modificări, dar cele mai importante (incluzând extinderea palatului, fântâna lui Neptun şi Gloriette), au fost realizate la cererea nepoatei lui Leopod, Maria Theresa.

Palatul Schönbrunn, şi grădinile sale pot, vizitate pe îndelete, să umple cel puţin o zi. Raportându-ne la suprafaţă, cea mai mare parte a domeniului palatului poate fi vizitată cât se poate de gratuit (nu stiu dacă e pentru vienezi un loc în care să iasă în mod regulat la plimbare; am văzut însă un grup destul de numeros venit să facă poze după o cununie - vreau să spun că localnicii chiar par să profite de accesul gratuit in grădină). Evident punctele de interes costă - Zoo Viena (aflată si ea tot aici), labirinturile (nu neapărat interesante pentru adulţi dar foarte populare printre copii, la pachet cu un loc de joacă), grădina prinţului moştenitor, Glorietta (accesul este liber până la baza ei de unde panorama este aproape la fel de spectaculoasă).

Există mai multe categorii de tichete, corespunzând unor tururi mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Şi pentru că preţurile (ca la toate muzeele din Viena dealtfel) nu erau tocmai îmbietoare şi pentru că răbdarea Theodorei avea limitele ei noi am ales practic varianta minimală - cu un tur al palatului, grădina prinţului moştenitor, labirinturile şi Gloriette

Galerie Foto

(iulie 2009)

Schönbrunn - Galerie Foto

2009-12-26T02:00:00.000-08:00

Grădinile palatului (zona "liberă")

Grădina prinţului moştenitor.

Numele l-a primit după ce apartamentul de la parter, din dreptul grădinii, a fost redecorat pentru prinţul moştenitor

Labirinturile şi locul de joacă

Fântâna lui Neptun

Urcând spre Gloriette

Gloriette

Galerie Foto - Schönbrunn

Mărunţiş (II)

2009-12-23T03:01:00.000-08:00

Vineri, la metrou, s-a deschis sezonul la colindat; sau, cel puţin s-a întredeschis. În piaţa Iancului vreo două grupuleţe se milogeau de câte un călator să-i asculte. Cât am aşteptat eu metroul nu am văzut sa aibă vreun succes.
Undeva pe la Basarab au urcat doi colindatori. Curăţei - nu cred ca erau cerşetorii din vara recondiţionaţi; dar în egala masura lipsiţi de orice urmă de talent. O colindătoare la vreo 18 ani şi un colindătorde vreo 5, facând eforturi vizibile să tină pasul cu ea. Au început să schelălăie ceva greu de descifrat - cu siguranţă s-ar fi vrut un colind; după ceea ce ar fi trebuit sa fie două versuri au dat nas în nas cu unul dintre bodyguarzi; destul de jenat el însuşi de situaţie a reuşit să-i convingă să tacă. "Dar noi nu cerşim", a fost protestul colindătoarei. A mai făcut o încercare atunci când al doilea bodyguard a ajuns în dreptul lor - "nu ne lasă să colindăm" (l-a reclamat ca şi cum s-ar fi adresat şefului). Au coborât, resemnaţi, la prima şi pentru prima data în 10-15 ani de mers de la des la zilnic cu metroul am simţit că mi s-a făcut dreptate.

Duminică am mers în Cora să-l ajutam un pic pe Moş Crăciun. Pentru că sâmbata scosesem foarte greu maşina din parcare, am luat un taxi. La întoarcere, primul taximetrist, dupa ce ne-a întrebat unde mergem, ne-a refuzat aproape fără să scoată vreo vorba, mişcând doar din cap, superior - indiferent. Al doilea ne-a cerut 200 de mii (desi nu era pirat - plătisem cam 100 de mii până în Cora). E clar, până la dezgheţ, taximetriştii au scăpat de criză. Aştept cu nerăbdare primăvara ;).

Şase saşi în şase saci

2009-12-12T13:47:00.000-08:00

De la Hărman am cumpărat un pliant [*] având pe o faţă o hartă a estului Transilvaniei peste care erau suprapuse imaginile schiţate ale majorităţii cetăţilor ţăraneşti din zona; pe verso, o lista a acestora repartizându-le, geografic în două grupuri - unul acoperind ţara Bârsei iar celalalt cuprinzând Rupea şi vecinatatea acesteia. Pentru fiecare cetate se dau câteva detalii(o scurtă descriere, amplasare), inclusiv (pentru cea mai mare parte) numele persoanei de contact. Numele astea se încadrau atât de bine in peisajul medieval săsesc că, iniţial, nici măcar nu mi-a sărit în ochi amănuntul ăsta... Otto Wagner, Reiss Ursula, Untch Klaus, Truetsch Emma, Andreas Morgen, Katharina Fritsch sau Porr Erhard; se mai strecurase si câte un Pal Andras, dar într-o majoritate covârşitoare erau nume cat se poate de săseşti. Nu văd neapărat în asta o formă de discriminare a autohtonului majoritar în favoarea minoritarului alogen - corectitudinea mea politică nu merge pana la ipocrizie . Mai mult, mi se pare că având ca administrator/ghid un urmaş al celor ce au ridicat cetatea, azi devenită obiectiv turistic, oferi respectivului obiectiv turistic un plus de autenticitate. Si, de ce nu, atât timp cât ne-am însuşit istoria şi faptele altora e un gest elegant să mai şi dăm înapoi câte ceva.

Este însă inevitabil un exerciţiu de imaginaţie - ce dracu' se întâmpla dacă reprezentanţii unei alte minorităţi, deţinând mai puţin de 5 procente din totalul populaţiei unei regiuni ar monopoliza obiectivele turistice construite cu secole în urmă de strămoşii lor (majoritari) în respectiva regiune.

Evrei? Conspiraţie antiromânească, neapărat internaţională, obligatoriu masonică.

Ţigani? Sfârşitul României - cel puţin al ăleia scrise cu un singur R.

Unguri? Înaltă Trădare; ei vor Ardealul.
Saşii nu l-or fi vrut? Păi nu l-au vrut; de ce s-ar fi împiedicat de un amănunt minor, de un moft. În evul mediu, românilor le era interzis să se aşeze în burgurile săseşti din Transilvania; le era permis să intre dar li se interzicea orice activitate productivă. Chiar şi intrarea era permisă fără restricţii numai în anumite zile şi doar prin anumite porţi ale cetăţilor. Ca şi cum mirosul de român era prea pătrunzător pentru nasurile fine... În timpul celui de-al doilea război mondial destui etnici germani au ales să îmbrace uniforma armatei germane (un procent semnificativ al celor care, tehnic, puteau cere acest lucru) Are asta legătură cu ce s-a întâmplat în evul mediu? Cam are. Pragmaticul sas nu a pierdut vremea să ceară; a luat.

Cum am reuşit să fim intoleranţi pănă la a scanda moartea unora şi toleranţi până la umilinţă cu ceilalţi?!

Dacă saşii în toate lucrurile bune (şi nu-s puţine) pe care le-au făcut i-au avut alături (sau deasupra, drept seniori), pe unguri, ungurii au avut, în toate mizeriile pe care le-au făcut, spatele asigurat de nemţi. Şi atunci, de ce e memoria colectivă atăt de selectivă, reţinând în cazul unora doar faptele ce le fac cinste iar în dreptul celorlalţi doar ieşirile animalice?

Evident nimeni nu-şi doreşte să audă lozinci cerând expulzarea (să nu mai zic de spânzurarea lor... pe malurile Dunării). Nu vreau nici măcar să li se reducă din privilegiile acordate tacit. Tot ce sper este să se mai domolească ipocrizia asta generalizată, să inventeze cineva ocaua mijlocie care să înlocuiască deopotrivă ocaua mică, numai bună să-i măsoare pe unii, şi pe cea mare, dreaptă măsură a celorlalţi.

Imaginea noastră despre germani a fost iremediabil absolutizată prin povestirile bunicilor. Cine nu a auzit povestindu-se cât de eleganţi, amabili şi educaţi erau soldaţii germani, nu a avut un bunic care să fi făcut războiul. Să fim corecţi, au şi avut termen de comparaţie... După ce gheolbanul rus i-a eliberat nu de nemţi(pe care şi-i băgaseră singuri în case) ci de ceasuri şi alte accesorii burgheze, era greu ca românii să nu ducă dorul micilor suvenirurilor cu care nemţii şi-au arvunit veşnica pomenire în amintirile lor.
Din păcate, din tot ce s-a întâmplat în anii ăia, au reţinut doar cât de luminaţi erau ofiţerii armatei germane, armată plecată să stingă lumina în toată Europa.

Foarte probabil, contabilizând moştenirea şvabilor bănăţeni, pe cea a saşilor şi enumerând beneficiile modernizării în marş forţat a ţării în timpul Hohenzollernilor, se obţin cam jumătate din lucrurile bune care se pot spune despre România. De aici pănă a-i investi pe unii sau alţii cu calităţi de semizei e cale lungă.

[*]Două itinerarii turistice pentru cunoaşterea cetăţilor bisericeşti săseşti din zona Braşov-Rupea

Kavala

2009-12-12T13:01:00.000-08:00

Kavala este, cu aproximativ 60 de mii de locuitori, al doilea oraş, ca mărime din nordul Greciei.
Oraşul (numit iniţial Neapolis) a fost fondat în secolul 6 i.e.n. de colonişti veniţi din Thassos. Portul şi apropierea de insulă i-au atras prosperitatea atât în antichitate cât şi în evul mediu, importanţa sa menţinându-se până în epoca modernă - a fost pe rând sub stăpânirea ateniană, romană, bizantină, bulgară, din nou bizantină, apoi otomană şi în sfârşit grecească (din secolul trecut, cu câteva scurte episoade de ocupaţie bulgară).

Din perioada otomană datează cele mai importante obiective turistice - apeductul construit în secolul XVI de Ibrahim Paşa, Mare Vizir al lui Soliman Magnificul, casa lui Mehmet Ali, părintele Egiptului modern, imaretul ridicat de acesta, fortăreaţa bizantină (ce precede ocupaţia otomană, evident, dar extinsă şi ea de otomani).

Noi am ajuns în Kavala, venind în vara asta din Thassos, în drum spre casă. Oraşul este foarte frumos dar destul de greu de parcurs cu maşina - multe străduţe înguste (GPS-ul nu a mai făcut faţă) şi foarte înclinate; cred că aici am urcat pe cele mai abrupte străzi din câte am avut ocazia să vedem în toate concediile noastre (străzile din apropierea cetăţii în Deva sau zona rurală a Balchikului sunt chiar... prietenoase în comparaţie cu ce am urcat în Kavala).
Există, în apropierea mării, şi bulevarde largi - oraşul întreg este o continuă trecere de la medieval la modern, de la ulicioare strivite sub impozantul apeduct otoman la aerul de metropolă dat de magazinele şi terasele elegante, de parcul amenajat pe malul mării, de aglomeraţia de la semafoare.

Am stat doar câteva ore aşa ca singurul obiectiv spre care m-am îndreptat a fost casa lui Muhammad Ali Pasha şi nici măcar aici nu am avut timp să intru... în casă.

Din păcate lăsasem maşinile foarte departe şi de acolo am mers cu Theodora în cârcă (cred ca au fost mai mult de 2 km., pe care i-am făcut pe o caniculă ca-n zilele din mijlocul verii la noi); mai mult, ultima parte a fost un urcuş destul de dificil pentru un sedentar ca mine (dacă aş fi fost si fumător foarte probabil nu-mi mai ardea nici de casa lui Mehmet Ali Pasha, nici de Imperiul Otoman, nici de vizitat orase.
Şi pâna la urma toate problemele astea le-am avut pentru ca mi-a fost lene să sap un pic mai mult pe google maps. Doar că acasă, privind hărţile, Kavala părea foarte mică, infinit mai mică decât acolo, în căldură, urcând dealul.

Galerie Foto

(august 2009)

Kavala - Galerie Foto

2009-12-12T13:00:00.000-08:00

Kavala

Nu am aflat dacă e o casă mai veche, renovată sau doar una nouă construită intr-un cartier istoric. Dar arăta foarte bine...

Imaretul făcea parte, în Imperiul Otoman, din ceea ce azi am numi infrastructură turistică, fiind conceput ca refugiu şi cantină pentru pelegrini. Astăzi e hotel cu acte în regulă - din ceea ce am citit pe net, 5 stele şi nişte preţuri fabuloase. Tot pe net, am găsit poze din interior - arată infinit mai bine decât faţada austeră pe care am putut eu sa o fotografiez în drum spre Mehmet Ali

Nu am avut inspiraţia să fotografiez străzile pe care am urcat cu maşina. Doar imaginea unei zone pietonale...

Casa lui Muhammad Ali Pasha

Casa în care s-a născut fondatorul de facto al statului egiptean modern este considerată un foarte bun exemplu de casă otomană tradiţională. Ar fi meritat vizitată, cu atât mai mult cu cât este într-o stare excelentă - este bine conservată, beneficiind, pentru mult timp, de contribuţia financiară a guvernului egiptean.
Celor cărora li se pare ciudat că fondatorul Egiptului s-a născut în Kavala, le spun doar că familia sa era de origine albaneză. Acum e clar? :D

Galerie Foto - Kavala

Peştera Dâmbovicioara

2009-12-01T12:58:00.000-08:00

Peştera se află la aproximativ 5 km. de E574 - undeva după Rucăr, mergând spre Bran, există un indicator spre satul Dâmbovicioara (imediat după un pod peste pârâul Dâmbovicioara, un indicator spre stânga). Drumul (ce străbate Cheile Dâmbovicioarei) nu este în cea mai bună stare dar măcar este asfaltat - nouă ne-ar fi prins bine să ştim că este asfaltat pentru că am făcut stânga cu vreo 300 de metri mai devreme si până am dat de prima persoana pe care să o putem întreba dacă am luat-o pe drumul bun am pierdut vreo 10 minute, plus alte 10 la întoarcere. Şi de data asta drumul nu era nici măcar asfaltat.
Dacă aveţi dubii asupra drumului, nicio grijă - după aproximativ un km. o să daţi de o gheretă unde vi se va cere taxă de intrare (în Parcul Naţional Piatra Craiului, cred). De ce se cere în România taxă de intrare într-un sat, sper să nu mă întrebe nimeni, nu am de unde să ştiu. Cum era vorba de 1 RON de adult (pentru Theodora nu ne-au mai cerut nimic) am plătit fără să mai comentăm.

Peştera în sine nu rupe gura târgului, este cunoscută şi folosită ca loc de refugiu de pe vremea turcilor (dacă nu mai devreme) şi din cauza asta mare parte din stalacmite si stalactite au fost distruse. Este însă situată în Cheile Dâmbovicioarei şi peisajul singur merită ocolul facut de la E574.

Programul este (cel puţin aşa pretinde afişul lipit pe chioşcul de la intrarea în peşteră) zilnic 10 - 16. Semioficial, ghizi sunt nişte puşti de şcoală primară, cel mult gimnaziu.

După ce am ieşit din Peşteră (ce conotaţii evoluţioniste are exprimarea asta...) am vrut să căutăm Pensiunea Piatra Craiului (văzusem câteva reclame atârnate peste Cheile Dâmbovicioarei, reclame destul de convingătoare). Dint-un motiv care îmi scapă, pensiunea pare a fi supusă unui embargou informaţional. Niciun localnic nu a vrut să ne spună măcar în ce direcţie e (şi în cazul de faţă nu erau decât două posibilităţi); nimeni nu auzise măcar de pensiunea asta. Cel mai tare răspuns l-a primit Diana atunci când a arătat cu degetul una dintre reclame. "Aia e reclamă electorală" (era pe fond roşu, dar, TOTUŞI...).
Până la urmă, urmând tot indicaţiile primite am ajuns la Pensiunea Cerbul. Aveau şi parcare (unul dintre lucrurile care pe mine mă dor), sala de mese curată, destul de frumos amenajată, toaleta era mai curată decât sala de mese prin alte părţi şi aveau şi o terasă frumuşică, dar la sfârşit de noiembrie nu cred că se încumetă cineva să stea prea mult acolo.
Mâncarea a fost bunicică (nimic deosebit), personalul cam stângaci dar foarte amabil. Iar preţul mi s-a părut chiar foarte mic.

Galerie Foto

(noiembrie 2009)

Peştera Dâmbovicioara - Galerie Foto

2009-12-01T05:00:00.000-08:00

Cheile Dâmbovicioarei

Peştera Dâmbovicioara

Lângă intrarea în peşteră

Un picior de elefant (parcă)

Şi un cap de şarpe

Un picior (nu îi zic altfel...) de urs

Şi un liliac - adevărat de data asta

Puştiul din stânga este Bogdan. Este în clasa a III-a şi a fost ghidul nostru. Spune că are în fiecare zi până la 10 grupuri de turişti.
Oricât de simpatic şi isteţ ar fi (oricine l-a întâlnit la Dâmbovicioara poate să confirme lucrul ăsta), tot mă întreb, puştiul ăsta o avea timp să se mai şi joace?

Şi o poză în formulă completă, singura din excursia asta

Pensiunea Cerbul

Galerie Foto - Peştera Dâmbovicioara

Mausoleul de la Mateiaş

2009-12-01T04:01:00.000-08:00

Sincer până să mergem spre Dâmbovicioara nici măcar nu ştiam de existenţa mausoleului.

Venind dinspre Câmpulung (sau Târgovişte cum era cazul nostru) este destul de greu de ratat) - pe partea stângă, la 4-5 km., cred, de intersecţia celor două drumuri (E574 şi DN72A), aşezat pe dealul al cărui nume l-a împrumutat (Mateiaş). Mausoleul propriu-zis a fost construit între 1928 şi 1935, muzeul de la baza sa fiind adăugat în anii '80.

Jumătatea din stânga a muzeului constă într-o expoziţie de uniforme şi arme din perioada primului război mondial (faptul că noi am ajuns aici în mini-vacanţa de 1 Decembrie a fost o pură cincidenţă).
Partea din dreapta conţine o scenă de luptă, cu manechine dispuse în perspectivă, cu o imagine a văii în fundal, scenă completată de un spectacol de sunet şi lumini. Spectacolul potrivit pentru un public format din copii (Theodora ar fi vrut să aşteptăm şi următoarea reprezentaţie), dar e de-a dreptul hilar pentru un public adult (serios, era acolo şi un grup format doar din adulţi şi nu îşi puteau stăpâni râsetele).
Ca o concluzie - opriţi la Mateiaş doar dacă sunteţi însoţiţi de copii.

Galerie Foto

(noiembrie 2009)

Mausoleul de la Mateiaş - Galerie Foto

2009-12-01T04:00:00.000-08:00

Mausoleul

Scena de luptă

Expoziţia de uniforme

Galerie Foto - Mausoleul de la Mateiaş

Cetatea Hărman

2009-11-22T04:01:00.000-08:00

Hărman este aşezată în imediata vecinătate a DN11, la câţiva km. de Braşov, iar biserica-cetate se află undeva în centrul localităţii.

Hartă Prejmer şi Hărman

Biserica din Hărman nu este înscrisă în lista UNESCO şi nu se bucură de popularitatea altor Biserici Fortificate (vecina Prejmer, Biertan sau Viscri, de exemplu).

Dacă Prejmer era prima fortificaţie în calea invadatorilor veniţi prin pasul Buzăului, Hărman era, ceva mai ferită. Dintre cele doua cetaţi ţărăneşti, prima este remarcată pentru masivitatea fortificaţiei si pentru numărul foarte mare de persoane pe care le putea găzdui, iar la a doua se face remarcată latura sa non-militară, religioasă, biserica mult mai solida dar şi mai dichisită. Este evident că la Prejmer accentul a trebuit sa cadă pe utilitate, pe rolul practic, in detrimentul aspectului în timp ce la Hărman a fost timp şi pentru detalii.

Galerie Foto

(noiembrie 2009)

Cetatea Hărman - Galerie Foto

2009-11-22T04:00:00.000-08:00

Galerie Foto - Cetatea Hărman

Hartă Prejmer şi Hărman

Cetatea Prejmer

2009-11-22T03:01:00.000-08:00

Prejmer se află la aproximativ 20 km. de Braşov, pe drumul spre Buzău(DN 10), la mică distanţă de locul în care acesta se desparte de DN 11. De la DN10 mai sunt de parcurs, cred, 200-300 de metri pană la porţile cetăţii.

Hartă Prejmer şi Hărman

Cetatea este, poate, cea mai importantă dintre Bisericile Fortificate, în primul rând prin dimensiunile structurii defensive - ziduri înalte de 12 metri, cu o grosime de 3-4 metri, în al doilea rând prin capacitatea sa locativă - cetatea putea găzdui, după spusele muzeografei, până la 1500 de persoane. Estimarea nu mi se pare deloc exagerată. La proiectarea spaţiului de refugiu locuitorii Prejmerului (Torteln în dialectul săsesc, Tartlau în germană) au fost cât se poate de scrupuloşi, spaţiul a fost divizat extrem de auster - ştiu că este o trăsătură aproape mitologică a saşilor şi că este vorba de o biserică evanghelică dar biserică săsească evanghelică este şi cea din Hărman unde lucrurile nu stau nici pe departe la fel.

Impresionant pentru mine, deşi acelaşi lucru îl remarcasem şi la Raşnov... Ţăranul sas din evul mediu, în plin atac mongol, nu doar că nu fugea în munţi să-şi salveze posteriorul (preferând să le ureze invadatorilor un călduros bun venit) dar ce grijă putea să aibă în clipele alea deloc plăcute: să-şi trimită odrasla la şcoală. Pentru noi un detaliu absolut neglijabil era pentru ei o problemă cât se poate de serioasă - cât timp arunc eu cu pietre în capul mongolului, ăla mic să nu stea, ca prostu', cu ochii la soare.
Astăzi încercăm să estimăm (în zeci de ani) distanţa ce ne separă de nemţi. Bine că nu aveam dileme din astea acu' şase veacuri că ne apuca vreo depresie din care nu mai ieşeam nici în zilele noastre.

Biserica şi cetatea sunt într-o stare excelentă. Se poate face un tur al cetăţii, incluzând câteva camere (re)amenajate şi drumul de strajă. Pe drumul de strajă se găseşte şi celebra Orgă a morţii; pe mine sincer m-a dezamăgit un pic - nu ştiu de ce mă aşteptam să găsesc un fel de... lansator sofisticat de rachete. Este, de fapt, o scândură (ce pivotează în jurul unui ax, pentru a permite închiderea gurii de tragere şi a facilita ţintirea), prevăzută cu şanţuri pe care se puteau fixa mai multe arme simultan.

Galerie Foto

(noiembrie 2009)

Cetatea Prejmer - Galerie Foto

2009-11-22T03:00:00.000-08:00

Intrarea în Biserică

Locuinţele, dispuse pe patru nivele

În Biserică

Altarul triptic - mijocul sec. XV

Şcoala

Orga Morţii

În interiorul cetaţii

Unul dintre atelierele "reconstituite"

Galerie Foto - Cetatea Prejmer

Hartă Prejmer şi Hărman

Palatul Mogoşoaia

2009-11-13T05:01:00.000-08:00

Mogoşoaia se află la câţiva km. de Bucureşti - dacă nu mă înşel este prima localitate de pe DN1A dupa ieşirea din Bucureşti. Complexul muzeal este undeva pe partea stângă; din câte ţin minte indicatoarele sunt bine aşezate - e destul de greu de ratat. Pentru cei ce merg cu maşina - în interiorul complexului muzeal se află şi o parcare.

Hartă Mogoşoaia

Fiind aşa aproape de Bucureşti, chiar mă mir că abia anul ăsta am ajuns până acolo. Un motiv ar fi tocmai faptul că, fiind prea aproape este nepotrivit ca destinaţie pentru excursii şcolare deci nu puteam să vin aici decât pe cont propriu şi, iarăşi, mă orientez de obicei spre destinaţii mai îndepărtate.

În comparaţie cu marile palate imperiale/regale din afară nu e decât o vilă mai răsărită, un conac mai sănătos. Oricum nu cred că cine vine aici se aşteaptă la vreun Versailles - palatul Mogoşoaia a fost ridicat într-o vreme în care nici măcar legenda Micului Paris nu se născuse. Era vremea când nu începusem să visăm cu ochii deschişi ca ne putem prinde în luptă dreaptă cu occidentalii.
În niciun caz nu se poate spune că dimensiunile sunt atuul palatului.

Palatul Mogoşoaia a fost construit între 1698 şi 1702 (biserica din imediata vecinătate a turnului porţii a fost ridicată în 1688) în stil brâncovenesc - am învaţat despre asta prin clasa a VII-a dar nu s-a prea obosit nimeni să ne dea mai multe detalii.

După decapitarea domnitorului palatul (împreună cu toate bunurile acestuia) este confiscat de otomani, jefuit şi transformat în han. Câţiva ani mai târziu este, totuşi răscumpărat de urmaşii domnitorului.
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 palatul este devastat din nou iar în 1821 palatul este ocupat de panduri.
În 1832 prin căsătoria Zoei Mavrocordat(fiica adoptivă a lui Grigore Brâncoveanu) cu Gheorghe Bibescu(viitorul domnitor), palatul intră în posesia familiei Bibescu.
Până în 1949, când a fost naţionalizat, palatul a fost renovat şi modernizat iar parcul palatului reamenajat de către membrii familiei Bibescu (în proprietatea cărora rămâne până la confiscare).

Noi am fost acolo în februarie; era groaznic de frig iar noi nu eram îmbrăcaţi corespunzător, aşa că, după ce am văzut interiorul ne-am grăbit să ne întoarcem la maşină. Toate siteurile cu sugestii de destinaţii de weekend recomandă, însă, parcul palatului ca un loc ideal pentru a scăpa de caniculă în timpul verii (evident, nu era cazul) deci, poate vara viitoare...

Galerie Foto

(februarie 2009)

Palatul Mogoşoaia - Galerie Foto

2009-11-13T05:00:00.000-08:00

În faţa turnului porţii.

Palatul propriu-zis.

Casa de oaspeţi

Cuhnia

În interior

Aleea ce duce spre ieşirea din complexul muzeal, văzută din turnul porţii - în continuarea ei este strada ce dă în DN 1A

Galerie Foto - Palatul Mogoşoaia

Hartă Mogoşoaia

Zoo Piteşti

2009-11-12T10:01:00.000-08:00

Am mers la Grădina Zoologică Piteşti la întoarcerea din excursia de la Curtea de Argeş. Grădina, ca exponate şi dimensiuni, aduce a copie la scară a celei de la Băneasa. Pe de altă parte este mult mai curată şi (am şi eu obsesia mea) are loc de joacă. În plus, la intrare, nu e decât un chioşc, relativ decent; nu am găsit nici kitch-uri şi nici grătare cu mici.

Mi-am dat seama (de parcă nu era evident)- de o vizită la zoo se bucură mai degrabă parinţii, copiii au părut foarte indiferenţi. S-au oprit câteva secunde în faţa ursului care încerca să roadă gratiile, au râs un pic de maimuţe şi s-au certat puţin cu gâştele care scoteau capul printre gratii. În rest... noroc cu locul de joacă. Bine'nţeles, pe părinţi îi interesa daca porcii sunt "de-ai nostri" sau vietnamezi sau dacă lupii erau lupi sau... câini dingo.

Ascultaţi cu atenţie conversaţia purtată de o familie în vizită la zoo. Foarte rar o să se audă întrebări de genul "Tati ce e ăla?" din partea copilului. Cel mai des vor fi exclamaţii din partea tatălui: "Wow, Ia uite tatiii... LEUL". Cred ca am fost de vreo 10 ori la zoo în ultimii ani. Ştiu ce vorbesc...

Galerie Foto

(octombrie 2009)

Zoo Piteşti - Galerie Foto

2009-11-12T10:00:00.000-08:00

S-au oprit câteva secunde în faţa ursului care încerca să roadă gratiile, au râs un pic de maimuţe şi s-au certat puţin cu gâştele care scoteau capul printre gratii

Locul de joacă e cam prăfuit, dar e mai mult decât nimic :( ...

Galerie Foto - Zoo Piteşti

Cu grădiniţa la Curtea de Argeş

2009-11-12T05:01:00.000-08:00

Roxana avea peste două zile inspecţie de grad aşa că am fost numai eu şi Theodora. Am plecat de acasă pe la 7. Părea o oră imposibilă dar, pentru viteza cu care a mers autocarul (era plin cu copii, aşa că nu trebuie să mire pe nimeni că ne depăşeau de parcă stăteam pe loc chiar şi TIR-urile) nu a fost o oră chiar aşa nepotrivită.

Programul a inclus (doar) o oprire pe drum, undeva într-o benzinărie pe autostradă, apoi o oprire la un atelier de olărit - cred că a fost singura oprire care să îi încânte pe copii, o vizită la curtea domnească (este şi un muzeu lângă dar pentru un grup de copii de grădiniţă era deja prea mult), apoi masa la un restaurant în apropiere de curtea domnească, vizită la Mănăstirea Curtea de Argeş şi, în drumul de întoarcere, o oprire la zoo Piteşti.

De departe cea mai mare problemă pentru noi a fost plictiseala orelor petrecute în autocar (deşi ne dotasem cu o armată de păpuşi, cu reviste şi încă ceva jucării...)
Un timp m-a mai salvat dvd playerul autocarului, pornit la momentul oportun. Oricum, când am ajuns la curtea domnească Theodora nu mai avea răbdare nici să se joace :D

Atelierul de olărit a fost, cum am spus, cea mai reuşită oprire de pe traseu - celelalte au fost 2 opriri la biserici, că doar suntem în România, şi una la zoo unde copii erau deja prea obosiţi. Cred că au fost cam trei autocare ce ajuns (aproape) simultan aşa că... aglomeraţie mai rău decât în piaţă.

În stilul atât de drag românilor (unde o biserică nu e biserică dacă nu e cea mai biserică), biserica din curtea domnească candidează pentru doua superlative: în primul rând cea mai veche biserică rămasă intactă (fără o intervenţie ulterioară finalizării) din Romania, in al doilea rand "Singura biserică din lume, şi puteţi cauta in toata lumea - nu numai în lumea românească, repet, singura biserică din lume unde veti gasi o reprezentare a Maicii Domnului însărcinată" (precizarea aparţine muzeografei). Recunosc nu am mai vazut dar nici nu mi-am pus prea tare problema de ce nu e Maica Domnului reprezentată însărcinată, nici măcar atunci când, cronologic, ar fi trebuit să fie...

Masa a fost ok; din păcate şi aici Theodora a vrut să iasă în evidenţă şi a ţinut să comande de la bar, înaintea tuturor un suc (şi asta de două ori). După care am fost de vreo 3 ori la toaletă unde, fiind doar două cabine si restaurantul fiind plin de copii era mereu coadă.

După masă am mai rămas cam jumătate de oră pe terasa restaurantului, după care eu am fost convins că plecăm spre casă. Uitasem complet de cel mai important obiectiv turistic din localitate, Mănăstirea Curtea de Argeş.
Ca să ne putem mişca un pic (chiar şi pentru mine timpul petrecut în autocar începea să fie o problemă) am mers în parcul aflat peste şosea (unde se află şi Fântana Meşterului Manole) şi abia apoi, în timpul care ne-a mai rămas, la mănăstire.

Galerie Foto

(octombrie 2009)

Cu grădiniţa la Curtea de Argeş - Galerie Foto

2009-11-12T05:00:00.000-08:00

În autocar; începusem deja să ne urcăm pe pereţi de plictiseală.

Un timp m-a mai salvat dvd playerul autocarului, pornit la momentul oportun

În atelierul de olărit - cum am spus, foarte aglomerat dar şi foarte interesant...

Din nou în autocar. "Dovleacul" l-am achiziţionat la .. preţ de producător - cred ca am dat vreo 15 RON.

Biserica din curtea domnească

Mănăstirea Curtea de Argeş

Cred că de la prea multe episoade Hannah Montana... E greu să mai găsesc o fotografie a Theodorei în care să stea... ca la poză

Şi o poză făcută de Theodora...

Galerie Foto - Curtea de Argeş

Bansko

2009-11-11T05:01:00.000-08:00

În ultimii patru ani am fost de două ori la mare în Bulgaria şi de încă două ori am tranzitat Bulgaria în drum spre Grecia. Ultima dată, anul ăsta am împărţit drumul de întoarcere în două astfel că, pentru aproximativ o zi, am rămas în Bansko.

Oraşul este situat la poalele munţilor Pirin, la o altitudine de 925 metri, nu departe (cam jumatate de oră) de drumul ce leagă Sofia de nordul Greciei (sunt şi alte opţiuni de traseu dar noi am preferat... drumul cunoscut) şi se declară a fi cea mai modernă staţiune de ski din Europa de Est.

Bansko este înainte de toate o staţiune de ski (de aici pleacă o telegondola cu un traseu de 6,3 kilometri şi o diferenţă de nivel de 600 metri către pârtiile de ski). Totuşi hotelul nu ducea lipsă de turişti nici la sfârşitul verii când am fost noi, dar erau, într-o majoritate covârşitoare, turişti români mergând sau venind, ca şi noi, din Grecia (erau, în general, familii cu copii şi işi împărtăşeau, gălăgioşi, impresii de călătorie).
Este de asemenea punctul de plecare al traseelor prin munţii Pirin (şi centrul administrativ al Parcului Naţional Pirin - inclus din 1983 în lista UNESCO a Patrimoniului Mondial ). Arabella, cea cu agenţia ad-hoc de turism din Thassos spunea că merge şi ea aici pe munte. Nu cred, totuşi că va fi, vreodată o destinaţie montană, altfel decât de ski, pentru români - oricum ai lua-o este prea departe.

Ne-am cazat la Vihren Palace, foarte aproape de gondolă (se pare că există şi un hotel Vihren, mai mic, în zona istorică), 4 stele, conditii excelente, piscină, parcare şi mic dejun incluse şi un preţ ridicol - 25 euro. Camerele sunt foarte mari - oarecum normal pentru numărul de stele, curate, şi, în plus faţă de ce ne aşteptam, au şi plită electrică - pe timp de iarna trebuie să fie foarte utilă.
La micul sejun nu s-au zgârcit deloc - chiar erau de toate. Singurul lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost atitudinea personalului din sala de mese. Nu ar strica să îi trimită la un curs de formare profesională unde să inveţe să zâmbească.

Seara am fost să mâncăm în centru. Oricât ne-am confecţiona noi complexul de superioritate (că la ei merge bine pentru că au fost faliţi şi au vândut totul nemţilor sau englezilor şi ăia au investit şi au adus turişti), primăria din Bansko sigur nu au privatizat-o iar oraşul arată stânjenitor de bine pentru oricine crede că Bulgaria este undeva mult în urma noastră. După numai o zi în Bansko mi-am schimbat definitiv părerea despre Bulgaria

Masa - la mehana (versiunea bulgărească a tavernelor) Vodeniţata - a fost iaraşi foarte ieftină şi bună - în Bulgaria nu a ajuns încă obiceiul conform căruia o locaţie tradiţională, cu mâncare tradiţională în farfurii tradiţionale, trebuie sa fie musai şi cu tradiţionalele fiţe.

Chiar dacă despre Bansko ştiam destule de la câţiva colegi care au fost anul trecut de revelion acolo, oraşul arată mult mai bine decât mă aşteptam. Peisajul nu este la fel de reuşit ca cel din staţiunile montane de la noi (cum am spus sunt kilometri buni până la baza pârtiilor) dar condiţiile sunt din toate punctele de vedere mult peste cele de la noi. Şi până la urmă banii se dau pe condiţii, peisajul e gratis.

Galerie Foto

(august 2009)

Bansko - Galerie Foto

2009-11-11T05:00:00.000-08:00

Vihren Palace

În centrul oraşului

Şi pentru că eram lângă primărie, am prins şi o nuntă

În telegondolă şi dupa coborâre

Mehana Vodeniţata

Galerie Foto - Bansko

Hunedoara

2009-11-07T05:01:00.000-08:00

Înainte să mergem la Hunedoara ştiam despre oraş doar trei lucruri: aici este (sau mai corect a fost) sediul Corvinului, cândva o echipă cu nume în prima divizie, aici se află Castelul Corvinilor şi oraşul este (iarăşi, mai curând a fost) un important centru siderurgic. Sincer, nici acum nu ştiu mult mai mult de atât - în afara castelului ar mai fi fost câte ceva de vizitat dar,la concurenţă cu Ţara Haţegului le-am lăsat deoparte.

Hunedoara a fost lovită, din câte ştiu, destul de tare de tranziţie iar acum de criza economică. În ciuda numărului mare de şomeri, oraşul e destul de îngrijit, curat, în niciun caz nu aduce a oraş în criză. E doar o prima impresie; am văzut oraşul mai degrabă din maşină şi oricum nu ne aflam acolo pentru analize socio-economice.

Faptul că, economic, lucrurile nu merg extraordinar se vede mai degrabă în preţurile mici. Nu mi-am propus să memorez cifre exacte dar cina la restaurantul pensiunii cred ca ne-a costat cam jumătate din cât ne-ar fi costat în Bucureşti sau pe Valea Prahovei, într-un restaurant cu condiţii similare; în parc, trambulinele si "maşinuţele" au costat de cateva ori mai puţin decât în Herastrau sau Cişmigiu (nu exagerez, o jumătate de oră în trambulină, în Hunedoara costă cât 5 minute aici).

Turismul nu cred că aduce, nici el, mari profituri oraşului - băiatul care se ocupa de maşinuţe şi trambuline (cât timp Theodora a facut un "tur de onoare" prin maşinuţe şi trambuline eu m-am trezit schimbând impresii "turistice" cu el) m-a "interogat" un pic asupra prezenţei mele acolo; părea destul de mirat că am venit deşi nu am nici rude si nici treburi în Hunedoara. Părea foarte bucuros de interesul pe care îl arătam Hunedoarei si Ţarii Haţegului; Mi-a povetit despre biserica din Densuş, versiunea "locala", mai... poetică a celei oficiale; bunica lui e din Densuş si i se putea citi în glas o anumită doză de patriotism local. Dacă nu era întrerupt la fiecare 30 de secunde de câte un copil sau părinte venit să cumpere bilete probabil că ar mai fi avut de povestit si altele.

Şi pentru că am ajuns în parc... Nu ştiu cum stau lucrurile la periferie - poate un hunedorean îmi dă o mână de ajutor - dar cel puţin în centrul oraşului am găsit un şir de 3-4 părculeţe care mie imi dau motive de invidie. Măcar unul dintre ele daca ar fi in Obor nu am mai pleca precum nomazii "prin vecini" in fiecare seara de vara (iarna stăm oricum prea puţin afară aşa că nu ne mai permitem şi "excursii").

În iulie, în drum spre Bratislava am rămas o noapte în
Deva si decât să căutăm ca bezmeticii un parc acolo ne-am întors la părculeţele din Hunedoara.

Ne-am cazat la pensiunea Stadion, 3 stele. Conditiile mi s-au părut foarte bune - în iulie am vrut să facem din nou rezervări dar nu mai erau locuri. Preţul, raportat la condiţii, foarte bun. Pesonalul este ok; au fost foarte pritenoşi şi comunicativi cu Theodora.
Restaurantul pensiunii a fost şi el ok, personal amabil, preţuri, foarte bune.
Singura bilă neagră este că, pe siteul unde i-am găsit figurau ca având loc de joacă - iar pentru mine terenul de tenis din spatele pensiunii nu prea e loc de joacă...

Castelul Corvinilor

Înainte de plecare am vrut - şi aşa mi se pare firesc să fac - să aflu câte ceva despre (de departe) cel mai important obiectiv turistic al oraşului.

Castelul Corvinilor pare a fi o minge de ping-pong în jocul desfăşurat peste secole şi peste limitele bunului simţ pe tema primordialităţii... ştiţi voi care primordialitate.

Căutaţi un pic pe Wikipedia şi o să vi se pară că înainte de căutare ştiaţi mai multe decât după - versiunea în română spune că a fost construit de Iancu de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, în timp ce versiunea în engleză ne spune că a fost primit de bunicul lui Iancu de Hunedoara de la regele maghiar şi că Iancu de Hunedoara doar l-a renovat. E firesc să mă intreb ce o mai spune şi versiunea maghiară.

Şi asta doar pe Wikipedia... Cu cât am săpat mai adânc pe net cu atât am fost mai departe de un rezultat.
Dacă nu vreţi să pierdeţi timp cu documentări fără rezultat, mulţumiţi-vă să apreciaţi frumuseţea castelului. Mie mi se pare mult mai... de văzut decât, de exemplu, castelul Bran, chiar dacă nu se bucură de o mediatizare corespunzătoare. Până la urmă castelul a fost reşedinţa voievodului Transilvaniei şi regentului Ungariei.

Galerie Foto

(mai 2009, iulie 2009)

Hunedoara - Galerie Foto

2009-11-07T05:00:00.000-08:00

Castelul de la Hunedoara

Pensiunea Stadion

În parc

Galerie Foto - Hunedoara

Bratislava - Micul mare oraş

2009-10-31T05:01:00.000-07:00

Cred că Bratislava este, dintre toate oraşele în care am fost până acum, locul in care aş reveni cu cea mai mare plăcere. Nu are nimic din opulenţa vecinei Viena şi nici din grandoarea Pragăi, cele doua oraşe cu care va fi inevitabil comparată.

Nu are decât o părticică din afluxul de vizitatori al acestora, şi nici "pe hârtie" nu poate să le facă o concurenţă acerbă, neavând obiective turistice "de primă mână", uşor de identificat şi "vânat" - atât centrul istoric Praghez, cu Stare Mesto, Mala Strana şi Novi Mesto cât şi cel Vienez (Innere Stadt) sunt obiective UNESCO - ca să dau doar un exemplu de obiectiv uşor de identificat...

În ciuda acestui fapt, sau poate tocmai... din cauza acestui fapt, Bratislava compenseaza prin căldură, simplitate şi naturaleţe. Mă refer aici aproape exclusiv la Stare Mesto, şi imediata vecinătate. În rest eu nu am putut identifica decat două puncte de minim interes. Primul este Devin iar al doilea este parcul zoo. Dincolo de asta oraşul nu ar avea, chiar aşa, cald si natural, mai nimic de spus.

Oraşul este marcat în mod dramatic de zgârcenia arhitecturii comuniste. Deşi departe de ororile dâmboviţene, Bratislava suferă si ea enorm de pe urma construcţiei de cutii de chibrituri; nu sunt la fel de degradante precum cele din cartierele muncitoreşti de la noi dar geniile comuniste au reuşit si aici sa mutileze oraşul. Doar că, foarte probabil aici superarhitectul nu a fost un cizmar. În orice caz, ne-am rătăcit la un moment dat printr-un cartier de blocuri (culmea, nu departe de centru) si m-am simtit "ca acasă" ;)

În 2008 am trecut prin Bratislava, înspre şi dinspre Cehia, şi am lăsat oraşul în urmă fara să încetinim. Că veni vorba... cineva trebuie sa le spuna pesimiştilor de la noi, autostrăzi suspendate care să traverseze oraşul există şi pe aici prin apropiere, în fostul lagăr comunist; glumele pe seama autostrăzii suspendate nu îşi au rostul;
Iar optimiştilor ar trebui sa le dea cineva o palmă dupa ceafa. Nu e o minune a tehnicii - din nou Bratislava se remarca prin simplitate si naturaleţe - ci un obiectiv care necesită gândire în faza de planificare si multă muncă în faza de execuţie. Prea puţin pentru valoarea noastră, noi avem nevoie de provocări reale, nu de muncă.
Dacă era să se facă, se făcea până acum şi la noi şi, la ora asta, poate că eram cu maşinile pe autostradă.

Am rămas totuşi cu regretul ca nu am făcut măcar un popas si, cum anul ăsta am mers în Viena, de ce nu...

Ne-am cazat la Hotel Antares, 4 stele dintre care una un pic căzătoare :) Personalul amabil (probabil lucrul ăsta a contribuit decisiv la impresia bună asupra oraşului), chiar foarte amabil cel din sala de mese (micul dejun a fost inclus in preţ);

Hotelul e situat la 5-10 minute de mers lejer pe jos (ritmul îl impune Theodora) de Stare Mesto şi de castelul din Bratislava. Zona este (prea) liniştită; Micul dejun ok. Singura bilă neagră este calitatea zugrăvelii in camera. Pentru un hotel de 4 stele mai multă atenţie la astfel de detalii nu ar fi stricat. Online, am văzut mai multe plângeri legate de sala de mese (prea mică). Este, clar, foarte mică, dar cum am găsit loc în ambele dimineţi în care am mâncat acolo, zic eu ca nu are rost să mă plâng.Pentru condiţiile oferite pretul a fost ok. Singura remarcă pe care aş face-o aici s-ar lega de cei 15 euro cât ar fi trebuit să plătim pentru un loc de parcare, pe zi. De pe net am aflat că nu era nevoie sa rezervăm şi parcarea şi e mai sănătos să încercăm să găsim un loc liber in parcarea publică (si gratuită) de lângă hotel. Parcarea era mică (în jur de 10 locuri) dar unu sau două locuri libere se gaseau oricând. Chiar şi de la recepţie (dupa ce s-au asigurat că am lăsat maşina chiar in parcarea publică, nu în poarta vreunui alt hotel) ne-au încurajat să nu apelăm la parcarea lor plătită.

Cam asta ar fi lista cu ceea ce am văzut în Micul Mare Oraş:

Stare Mesto

E o destinaţie ideală pentru cei ce caută o vacanţă pe de o parte relaxantă pe de alta parte plină de vizite la muzee si plimbări printr-un oraş incărcat cu istorie. Seamănă destul de mult cu Sibiu sau cu Sighişoara, cu deosebire că, in timp ce acestea aveau o aşezare mai degrabă marginală în cadrul Regatului Maghiar sau al imperiului Habsburgic, Pojon primise un loc mai la şosea...

Sunt foarte multe obiective turistice pe o arie foarte mică; o zona intinsa este exclusiv pietonală, deci ideală pentru o plimbare iar terasele, cu mâncare bună şi preţuri mici în comparaţie cu Praga sau Viena, la tot pasul.

Novy Most si restaurantul UFO

Novy Most, produs de marcă al comunismului în Bratislava, este un punct de atracţie pe care îl veţi întalni, probabil, în orice ghid online al oraşului, a cărui faţă a transformat-o ireversibil - pe de o parte a adus Bratislava în lista celor mai spectaculoase turnuri din lume, pe de alta parte i-a răpit o importantă parte a moştenirii culturale, aproape întreg cartierul evreiesc.

Pe pilonii podului, la 85 de metri inalţime este aşezat restaurantul, în formă de farfurie zburătoare, la care se poate ajunge luînd liftul ce circulă printr-unul dintre picioarele podului. Restaurantul şi, mai ales, terasa acestuia sunt puncte de observaţie excelente pentru oraşul vechi, cu zona pietonală si castelul şi o bună bucată din malurile Dunării.

Podul era în partea opusă a oraşului vechi faţă de Antares aşa că am mers cu maşina; am lasat-o in parcarea subterană a unui centru comercial, Aupark, curăţel şi aerisit, foarte potrivit pentru suveniruri mai puţin standard, şi am pornit pe jos - din parcare am făcut mai puţin de 5 minute.

Castelul Bratislava

Castelul este simbolul oraşului şi cel mai căutat obiectiv turistic. Din păcate noi l-am găsit în renovare şi mare lucru nu am văzut. În plus, l-am vizitat dupa check out-ul de la hotel aşa că ne-am dus cu maşina şi a fost imposibil sa găsim un loc de parcare decent.

Bratislava, Micul mare oraş - Galerie Foto

2009-10-31T05:00:00.000-07:00

Bratislava - Stare Mesto

Cumil a apărut în peisajul Bratislavei în urmă cu 10 ani pentru a da un pic de culoare. Pare sa fi fost un real succes si cred ca alături de imaginea stilizată a castelului este astăzi cel mai cunoscut simbol al oraşului

Soldatul lui Napoleon, unul dintre prietenii lui Cumil, aşezat aici în amintirea vizitei lui Napoleon. Există şi o legendă care spune ca un soldat francez chiar s-a stabilit în oraş şi a pus bazele producţiei locale de şampanie.

Schone Naci, un alt prieten al lui Cumil, inspirat se pare chiar de un personaj real de la începutul secolului trecut

Al patrulea personaj din seria Cumil şi prietenii

Un alt soldat, nu am aflat prea multe detalii despre el...

Pe scările hotelului

În camera de hotel.

Castelul Bratislava văzut de pe puntea de observaţie

In Aupark

Novy Most si UFO

UFO

Orasul vechi văzut de pe terasa restaurantului UFO